Mi-e dor de ploile
alea caldute de vara in care ma si ascundeam cateodata… era cea mai placuta
senzatie. Emanam bucurie . Ploile astea de toamna sunt reci, ca sufletul meu . O privesc cu amaraciune din spatele ferestrei. Am vederea spre padure… usor, usor se stinge si ea, isi pierde din
viata. Pârpăleste putin cate
putin. Imaginea asta ma termina si mai
tare. Totusi, astept sa ma incante cu
acele culori ale ei. De ce trebuie sa moara ceva atat de sublim ca sa se nasca un astfel de peisaj ??? O fi vreun acord tacit
intre anotimpuri… fiecare cu rolul ei.
Toata natura e intr-un
continuu zbucium in aceasta perioada. Cate-un copac singuratic mai suspina dupa
ciocarlia lui. Batrane, stai linistit, la primvara tot la tine se-ntoarce, doar ai grija de-al ei cuib.
Iar s-a intunecat
afara. Cerul isi plange mortii. Nu sunt de-ajuns doar lacrimile noastre
??? Sau poate nu-I asa, poate ingerii
plang pt noi, pamantenii, cand vad in ce hal ne-am degradat. Tu ce crezi ?
Ies afara din bloc. Sunt doar eu si vantul rece care-mi suiera in
ureche. Ma strapunge in tot corpul meu
raceala cu care ma trateaza. Ma simt atat de vie… e aproape orgasmica senzatia.
Tresar. Nimeni in jur… imi asez esarfa
mai bine, deschid umbrela si pornesc. Incotro ? Asta inca n-am aflat nici eu .
Am trecut prin prea multe anul asta ca
sa imi mai pese. Ba chiar am crezut c-o sa ma sfarsesc. Sunt bine acum, atat de bine cat poate sa fie
un om care nu mai are asa multe de pierdut.
Noaptea trecuta iar m-am trezit in acelasi cosmar care ma tot urmareste de cateva luni, e inspirat din realitatea mea... Pe curand !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Soapte ratacite...